In memoriam - Preoteasa Evdochia Goreanu - o mamă smerită, harnică și rugătoare

In memoriam - Preoteasa Evdochia Goreanu - o mamă smerită, harnică și rugătoare[1]

 

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

Fiecare copil își iubește părinții și vrea să fie cu ei în permanență, mai ales în perioada copilăriei și adolescenței, vrea să-i știe aproape, să-i știe fericiți și împliniți, bucuroși de realizările lor familiale și de împlinirile personale, fiind deplin realizați când Dumnezeu le binecuvântează viața cu prunci buni, cu nepoți și cu darul sănătății.

Aceste sentimente le trăiești când ai părinții în viață și te poți bucura de ei, le poți deschide poarta și le poți asculta vorba dulce și poveștile de viață, le poți săruta mâna și mângâia creștetul albit de poverile vieții, având în ei sprijinitori și rugători către Dumnezeu, un punct de sprijin în momentele de încercare și de încurajare când viața te clatină, dar și de bucurie, când le împărtășești împlinirile personale și ei trăiesc prin tine.

În acest an 2026, când mama ar fi împlinit 74 de ani, la ziua ei de naștere, am mers la mormânt pentru a rosti o rugăciune și pentru a aprinde o lumânare la mai bine de 4 ani de la trecerea ei din această viață, spunându-i că o iubim și că ne lipsește, cerându-i lui Dumnezeu să o așeze cu sfinții. În acea zi mi-am adus aminte de anii din urmă, când, la ziua mamei de naștere, eram cu toți acasă în familie și ne bucuram de toate darurile revărsate asupra noastră. Acum, la 4 ani de la trecerea ei din această viață, ne rugăm Domnului pentru mântuirea ei și îi cinstim memoria prin înălțarea unei biserici la Cimișlia, la acest popas comemorativ, sfințind altarul bisericii și aducându-ne aminte de dragostea ei pentru noi.

Câteva repere biografice din viața unei mame și a unei preotese model

Mama s-a născut în după amiaza zilei de 31 decembrie 1951, dar pentru că era sfârșitul anului a fost înscrisă la primărie în Registrul nașterilor ca fiind născută la 1 ianuarie 1952. Era al patrulea copil din cei șase ai Efimiei și a lui Afanasie Nogailîc, familie de buni creștini și harnici gospodari din satul Puhoi, raionul Anenii-Noi.

Din familie a învățat dreapta credință, respectul față de oameni și valorile credinței, pe care mai târziu avea să le insufle și să le sădească în sufletele copiilor ei. Părinții ei, adică bunicul Afanasie s-a născut în 17 ianuarie 1914, era veteran de război, orfan după primul Război Mondial, deținut în lagărul comunist după al doilea Război Mondial, un om demn, credincios și harnic, iar bunica Efimia s-a născut în anul 1916, într-o familie evlavioasă, fiind educată în spiritul valorilor și al credinței ortodoxe, o femeie practică și foarte isteață, blândă și generoasă cu toți, dar mai ales cu noi nepoții. Mama a învățat, în familie, de la părinții și bunicii ei bunăcuviința și respectul față de oameni, credința și demnitatea, dar mai ales omenia și smerenia, fiind pregătită să ia viața din plin, la vârsta de 15 ani, când a absolvit școala generală și s-a angajat la ferma din localitate. În familie și societate s-a bucurat de dragostea fraților și a surorilor celor care o înconjurau, dar și de prieteniile durabile care au rămas peste ani. A cunoscut greutățile din cea mai fragedă vârstă, s-a născut în perioada stalinistă, iar copilăria i-a fost marcată de epoca sovietică poststalinistă, copiii de la sate neavând prea multe oportunități, de cele mai multe ori erau legați de glie, îndeplinind activitățile specifice sub bagheta conducătorilor comuniști care, de obicei, erau de altă naționalitate.

Bunicul din partea mamei era un bărbat voinic, și-a făcut armata în perioada interbelică, în trupele de vânători de munte, trupele de elită de altă dată ale Armatei Române. Avea o educație aparte și se distingea prin verticalitate, fiind un om onest, smerit și demn. El n-a putut face compromisuri în viață; era sincer, tranșant și incomod pentru cei care mimau o viață prosperă în comunism, fapt ce a dus la marginalizarea sa de către autoritățile comuniste. Pentru atitudinea sa, dar și pentru că  luptase în Armata Română a fost scos din rândul veteranilor de război și de pe panoul de onoare al satului. El ne vorbea deschis despre perioada interbelică, despre intelectualii și oamenii vrednici care au fost deportați, deconspirând ideologia partidului unic și multele istorii fabricate pentru a sluji interesele acestuia. Era un om credincios, uneori mergeam cu el la biserică în satul vecin (Țipala, ajungând primii la biserică, pe la ora 6, după 5 km de drum), a fost cel care din copilărie ne-a învățat primele rugăciuni și ne chema să fim cuminți și credincioși, valori pe care le-a transmis propriilor copii și nepoților.

Bunica Efimia reușea să-i unească pe toți, mai ales la sărbătorile mari și la pomenirea celor adormiți. Nu a făcut școală, dar era foarte inteligentă și înțeleaptă, în discuții se desprindea experiența ei de viață. Era bine-cunoscută întâlnirea anuală în familie a tuturor copiilor și nepoților la sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, ocrotitorii familiei bunicilor pe care, ulterior, i-au ales și părinții mei, ca ocrotitori, la taina Sfintei Cununii, cum este rânduiala în Basarabia.

Mama a fost ocrotită de frații mai mari, Antip (1940) și Gheorghe (1943), precum și de sora Maria (1948), care din nefericire a trecut la Domnul în anul 1990, lăsând în inimile tuturor o amintire frumoasă și mâhnirea despărțirii premature. Sora mai mică, Marfa (1954) și fratele Vasile (1962) i-au fost alături toată viața, în familie existând un climat de dragoste, respect și prietenie. Așa cum se întâmplă adesea, între cei trei copii din urmă ai familiei Nogailîc, care locuiau mai aproape unii de alții s-a păstrat o relație de frățietate manifestată prin cooperare și sprijin, o comunicare așa cum ar trebui să fie în toate familiile. Viața a făcut ca fiecare din frații mamei să-i fie aproape în felul său, dar cel mai adesea era în anturajul celor care erau mai aproape de bunici, existând tradiția ca după slujba de duminică familia să se întâlnească, de obicei, la bunici sau la noi, moment de comuniune între rude.

Tânăra Evdochia a urmat cursurile școlii medii de 8 clase din satul Puhoi, între anii 1959 – 1967, se distingea prin inteligență nativă, memorie bună și dexteritatea de a învăța ușor orice lucru, învăța bine la școală și se bucura de apreciere. Aveam să constat acest lucru cu surprindere în perioada copilăriei când mama ne recita poeziile pe care noi le aveam de învățat, când ne ajuta la matematică sau la limba română, când ne fredona melodii populare și mai ales când ne citea povești, din Biblie sau din viețile sfinților. Eram fascinați de memoria și eleganța mamei.

Din nefericire, ea nu a mai continuat studiile la alte școli după finalizarea clasei a 8-a în anul 1967, la Școala medie din satul Puhoi, raionul Anenii Noi, s-a conformat realităților. Astfel,  a fost nevoită să se angajeze de la vârsta de 15 ani, la Ferma colhozului ,,Pobeda”, fiind încadrată la data de 1 iunie 1967. Erau condiții grele pentru un copil, mai ales iarna și în perioada rece a anului, dar ea era optimistă, dorind să-și ajute părinții și frații. Din păcate epoca post stalinistă nu le-a permis tinerilor de la sate să facă studii, de obicei erau implicați în câmpul muncii, așa o cerea partidul. În copilărie, adesea ne povestea cum trebuia să se trezească la ora 3, să meargă mai bine de o oră pe jos până la fermă,  pentru ca la ora 7 să fie vacile mulse, hrănite și îngrijite corespunzător.

Ulterior, după transformarea colhozului în sovhoz-zavod Puhoi în anul 1971, apreciind calitățile ei intelectuale și rezultatele obținute în câmpul muncii, ea a urmat cursurile Școlii profesionale din satul Viișoara, pe care a absolvit-o în 28 octombrie 1972, ca maestru viticultor. La 1 ianuarie 1974 a fost transferată în postul de brigadier al Brigăzii 2 de vii, devenind brigadier viticultor, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 1977, când a trebuit să acorde prioritate familiei, cerând să fie încadrată ca viticultor. A lucrat în agricultură până la 2 ianuarie 2006, când a împlinit vârsta pensionării și s-a retras la pensie.

Căsătoria și bucuriile familiei

În anul 1974, la vârsta de 22 de ani mama s-a căsătorit cu tânărul Ion Goreanu, un tânăr chipeș și harnic, născut la 27 martie 1953, care provenea dintr-o veche familie de țărani, acesta fiind cel mai mare dintre cei 7 copii ai  Tatianei și a lui Iustin Goreanu.

După cum era obiceiul, tinerii își formau familii la maturitate, aceasta pentru băieți coincizând cu perioada de după eliberarea din rândurile Armatei Sovietice. În general tinerii de la sate se cunoșteau între ei, dar de multe ori căsătoriile se făceau și la sugestia părinților, care-și doreau o noră harnică și cuminte. Astfel, din perioada în care mama lucra la fermă l-a cunoscut pe tata, dar mai ales pe viitorul socru, pe bunicul care era căruțaș și oarecum cunoștea tinerele care activau acolo. La întoarcerea din armată, fiind moștenitorul casei bunicilor săi Ion și Maria Goreanu, tata s-a căsătorit, la sfatul bunicilor, alegând ca soție pe Evdochia Nogailîc.

După căsătorie, la puțin timp a făcut nunta, aceasta având loc în data de 14 septembrie 1974, tânăra familie locuind o perioadă în casa moștenită, iar în anul 1975, cu multe greutăți și eforturi și-au construit propria casă. Astfel, prin natura împrejurărilor, casa noastră este  situată în apropierea mai multor rude, pentru că în grădina străbunicilor și-au făcut casă doi unchi ai tatălui și sora lui, eram oarecum aproape și de casa bunicilor din partea mamei, ceea ce a făcut ca să avem multe amintiri frumoase cu toți.

Din această perspectivă, viața familiei noastre era una dinamică, iar poziția centrală a casei părintești făcea ca foarte adesea drumurile rudelor să se intersecteze des, aceștia vizitându-ne fie în drumul spre centrul satului, spre biserică, spre farmacie sau spre grădiniță, fie la întoarcerea spre casă,  făceau un popas la fratele mai mare, la fiul, finul sau la cumnatul, cum era obiceiul, fiind tratați cu atenție și bunăvoința de către mama.

Începuturile familiei părinților mei au fost dificile, atât din cauza lipsurilor și a contextului, a lipsei experienței de familie, a educației diferite, dar și din cauza eforturilor pe care trebuia să le facă pentru a-și construi propria casă, să-și crească și să educe frumos copiii și să le găsească rostul în viață. Așa s-a întâmplat, ca eu să mă nasc în ziua în care părinții mei și-au făcut claca pentru a face chirpicii pentru casă. Din spusele lor, în tinerețe ei au participat la multe clăci, fapt pentru care la claca lor,  în acea zi de miercuri, 11 iunie 1975, au venit o mulțime de bărbați și femei,  reușind ca până la prânz să termine tot lutul. Ne povesteau adesea cum i-a binecuvântat Dumnezeu să aibă mulți oameni la clacă, dar și faptul că nu reușeau să facă mâncarea, se așteptau ca lucrurile să dureze pe parcursul zilei, iar ei la miezul zilei aveau treaba terminată.

A fost o zi ploioasă și binecuvântată pentru ei, iar bucuria părinților s-a împlinit prin venirea mea pe lume, iar de bucurie și ca recunoștință lui Dumnezeu, mi-au pus numele Veaceslav. Mama, deși era însărcinată a tras și ea destul de mult la împrăștiatul lutului în ajun, era tânără și bucuroasă și fericită că își construiește casa.

Un alt moment care le-a marcat viața în acel an, a fost botezul meu care a avut loc la 22 iulie 1975 la biserica din satul Țipala, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, având 22 de nași, după tradiția noastră basarabeană. Atunci, după slujba botezului, la cumătrie, în toiul mesei, tânăra mamă a fost internată pentru operația de apendicita. Îmi povesteau cum masa de bucurie s-a transformat într-o stare de mâhnire, mama era în spital, eu eram flămând și plângeam, iar ceilalți lângă mine, încercând să mă împace.... Ulterior, am fost internat împreună cu bunica Tatiana la spitalul din Anenii Noi, ea ajutând-o pe mama să mă hrănească și să aibă grija mea. A fost un început greu și anevoios, dar Dumnezeu le-a purtat de grijă părinților mei. Și-au construit casa în acel an, amenajând câteva camere de locuit pentru noi.

Dumnezeu le-a binecuvântat familia cu 6 copii, trei băieți și trei fete, pe care a trebuit să-i crească și să-i educe în vremurile dificile de la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 ai secolului trecut, părinții trebuind să lucreze pentru a acoperi costurile vieții și a crea un viitor copiilor. De mici am lucrat în brigada școlărească în toate vacanțele de la vârsta de 10 ani, primind și noi câteva zeci de ruble, iar toamna fiind premiați la careu.

Uneori mergeam cu mama la lucru la vie săptămâni întregi, la prășit, la legat, la cules, la strâns mazărea sau la cules de fructe și legume etc. Pe lângă aceasta îi ajutam pe părinți să lucreze pământul pe care îl aveau și ne bucuram să fim împreună, îi ajutam să îngrijească animalele și să crească vițeii și păsările, iepurii etc., fiecare avea în grija sa ceva și trebuia să fie responsabil. Ne întreceam la prășit, la cules de vie, la strâns porumb și la alte lucrări, în familia noastră fiind multă armonie. Toamna ne adunam la curățat porumbul, era un moment de bucurie, când ascultam poveștile lor de viață și ne aduceam aminte de evenimentele importante din familie. Am învățat de la părinții noștri să facem de toate, noi băieții să cosim și să facem toate lucrările pe lângă casă, uneori întâmplându-se să stricăm câte ceva. Îmi aduc aminte cum am vrut să o ajut pe mama la prășit și fără să-i spun, într-o dimineață i-am tăiat toți morcovii abia răsăriți. M-a certat blând, mai mult arătându-mi prin grădină unde și ce a semănat și cum arată frunzele ca să le deosebesc de buruieni, pentru a nu mai repeta greșeala.

Eram ocrotiți de mama și iubiți de tata, amândoi lucrau din greu ca să ne cumpere haine și să nu ducem lipsă de nimic, eram 6 copii, nu era ușor! Vara și toamna ajutam părinții, iar iarna citeam cărți din biblioteca școlii, ascultam poveștile celor mai în vârstă și ne duceam la săniuș, aveam grijă de animalele din curte, seara stăteam la gura sobei etc.

Părinții ne-au învățat să iubim munca, să fim solidari și să știm de toate pentru familie, ei creșteau vaci, oi, porci și multe păsări, învățam să curățăm via și pomii fructiferi. Ei n-au reușit să facă studii universitare, dar s-au străduit ca toți copii să facă școală, au vrut să depășim condiția lor și să avem o viață mai ușoară decât a lor. Astfel, după clasa a 9-a primii 4 copii au plecat la studii în România, la liceu, apoi la facultăți, la diferite centre universitare (București, Iași, Alba Iulia, Constanța, Belgrad și Chișinău), iar ei aveau grijă când plecam la școală să ne umple geanta cu borcane de zacuscă și altele.

Ultimii doi copii, Pavel și Alexandra, au crescut în liniște bucurându-se de protecția părinților, ei au absolvit liceul în satul natal și au ajutat părinții la treburile gospodărești. O iubea și o ocrotea pe Alexandra, era fata mamei și ne spunea: dacă știam că veți pleca cu toți mai nășteam un copil care să rămână cu noi. Ei se obișnuiseră să aibă casa plină, dar rând pe rând ne-am luat zborul fiecare în direcția lui, părinții rămânând singuri, mai ales mama.

Prin mila lui Dumnezeu și grija părinților, copiii au urmat studii universitare în țară și străinătate, 5 dintre cei 6 copii au urmat studii teologice la diferite Facultăți din România, băieții fiind doctori în teologie și slujitori ai sfintelor altare, Veaceslav – Episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud, m-am născut în anul 1975, fiind ales episcop în anul 2018, Ioan Goreanu (1980) este preot paroh în satul Filipeni, raionul Leova, iar mezinul Pavel Goreanu (1984) este preot la Parohia Sfântul Ilie Titan din Protopopiatul Sector 3 Capitală. Acesta înființând două parohii în diasporă, una la Torino, Italia, unde a slujit aproape 6 ani și alta în Ljubljana, Slovenia, unde a slujit aproape 5 ani. Două dintre fete Natalia (1976) și Maria (1982) sunt profesoare, predând și disciplina Religie, iar Alexandra (1989), fiica ei cea iubită își educă copii activând în domeniul cultural.

Pentru rezultatele deosebite în activitate, mama a fost distinsă cu diplome de merit, iar în 6 iunie 1985, prin decretul Președintelui Sovietului Suprem al RSSM a fost distinsă cu Medalia de Mamă eroină, având 5 copii.

De mici am fost educați în spiritul valorilor și al respectului pentru cei din jur, crescând într-o frumoasă atmosferă în familie, adesea rugându-ne împreună, citind din Viețile Sfinților și din Biblie, iar duminicile, în pofida regimului, noi copiii împreună cu tata mergeam la biserică, la Chișinău sau în alte localități. Pentru că nu aveam biserică în sat, mama rămânea acasă cu cei mai mici și se ocupa cu cele ale familiei. Pe atunci era o rușine să mergi la biserică, autoritățile comuniste vegheau la acest lucru și adesea cei care mergeau la biserică erau sancționați, li se tăiau premiile, din salariu etc. De multe ori părinții mei au fost luați în derâdere pentru că sunt credincioși, că merg la biserică și că au o familie tradițională cu mulți copii ș.a. În zilele de sărbători creștine importante se organizau manifestații și activități obligatorii ca oamenii să nu poată merge la biserică, la Paști șefii de partid și activiștii ne interziceau să mergem la slujbă. Cu toate acestea părinții se străduiau ca să ajungem să ne împărtășim cel puțin în Postul Mare, noi ne împărtășeam chiar și mai des. În general, mulți credincioși se străduiau să ajungă la biserică sau să cheme vreun preot care venea ocazional în sat și făcea o slujbă de sfințire la o casă unde se adunau toți vecinii. Așa erau vremurile!

În familie atmosfera era frumoasă, mama ne rostea poezii din Coșbuc, din Eminescu, Alecsandri sau ne citea povești din Ion Creangă, captivându-ne atenția și făcându-ne să stăm cuminți. Când mama era supărată, ne reproșa că trebuie să fim cuminți, spunând: “copiii oamenilor sunt buni și harnici, iar voi gălăgioși și neascultători!”. Mama ne iubea și ne îndeplinea dorințele, era sensibilă și mai permisivă cu noi. Tata era autoritar și foarte atent la nuanțe, știa să puncteze și să ne învețe să lucrăm, să nu luăm nimic din ce nu ne aparține.

Cu toate greutățile, mama era foarte milostivă, nu pleca nimeni din casa noastră fără să fie poftit la masă, iar la plecare le mai oferea câte un dar potrivit pentru fiecare, știind cam de ce aveau ei nevoie. Știa să țină casa, să aibă grijă de toate, să fie prezentă la biserică, să fie prima în toate. Duminica și la sărbători mama participa la sfintele slujbe cu multă evlavie și credință, îndruma pe cei care-i solicitau sfatul și citea din Sfintele Scripturi și Viețile Sfinților, iar când noi ne întorceam acasă de la parohia unde slujea tata, ne aștepta cu masa pregătită. Candela nu i se stingea, iar paginile cărților de rugăciuni și ale Psaltirii erau udate de lacrimile ei. Ea se ruga discret și chema mila lui Dumnezeu asupra familiei și a tuturor creștinilor, trăia cu emoție și grijă pentru fiecare copil aflat departe de casă.

Acasă, mama se trezea cu mult înaintea noastră, își făcea rugăciunile, dădea mâncare la păsări și animale și ducea vaca la cireadă, iar când noi ne trezeam mâncarea era gata preparată.

Pe lângă familia noastră, mama avea grijă de finii ei de cununie și de botez, era ca o mamă pentru toți și ca o soră pentru cei mai apropiați de vârsta ei. Se bucura de familiile lor și îi încuraja, le oferea din dragostea ei și păstra armonia în momentele în care aceștia aveau nevoie de sfat și rugăciune.

Îmi aduc aminte impresiile frumoase după un pelerinaj pe care l-au făcut înainte de 1990 la Lavra Peșterilor din Kiev, împreună cu finii, de bucuriile pe care le-a trăit în pelerinajul din Israel și de dorința de a călători, pentru a cunoaște lumea.

A muncit mult și adesea a fost nedreptățită pentru că ea avea atitudinea creștină, era smerită și evita conflictele, brigaderii sau șefii de grupă știau că ea este credincioasă, merge la biserică și se va smeri, fapt pentru care uneori o luau în derâdere, provocând-o, poate spune ceva. Dar ea se ruga și știa că Dumnezeu o va scoate și din încercarea respectivă. Pe atunci, era o rușine să ai o casă de copii, de multe ori era umilită pentru aceasta, era la modă să fii în rând cu lumea, să furi, să aduci unele și altele de pe deal etc., părinții mei nu erau așa, ei trăiau din munca lor cinstită. Tata ne-a interzis să aducem ceva din ce nu ne aparținea acasă, fapt pentru care rareori mama aducea ceva de la serviciu.

Menționăm că biserica din satul Puhoi a fost închisă în anul 1960, rămânând în paragină mai multe decenii, până în anul 1989, când a fost redeschisă la solicitarea comunității. Printre membrii implicați activ în redeschiderea bisericii a fost și tatăl meu, Ion Goreanu, care într-o perioadă a activat în consiliul bisericesc, având atribuțiile de revizor, conform legislației de până în anul 1992. Îmi amintesc momentul redeschiderii bisericii, bucuria din sat și entuziasmul celor care trăiseră perioada  în care aceasta fusese închisă.  În vara anului 1990 au început lucrările de reparație: a fost dat jos acoperișul, pereții au fost tencuiți, iar biserica a căpătat forma actuală. Am participat mai multe zile la lucrările de renovare ale bisericii împreună cu tata și bunicul Afanasie.

În contextul mișcării de redeșteptare națională, familia Goreanu era implicată activ, mai ales prin tata, care adesea participa la ședințele grupurilor de redeșteptare națională și ne povestea ce se întâmplă, povestind în familie despre istoria neamului și importanța păstrării valorilor strămoșești. Ne vorbea despre rudele din România și despre istoria noastră adevărată, trezindu-ne curiozitatea și deschizându-ne mintea.

Soție jertfelnică, mamă iubitoare și preoteasă model

Prin anul 1980 tata a cunoscut mai bine viața Bisericii, fiind încurajat de un coleg de serviciu să meargă la biserică, să se spovedească, să se roage și să citească din Biblie. Preotul l-a ascultat și l-a responsabilizat pentru mântuirea lui și a familiei, rânduindu-i viața și canon de rugăciune pentru dobândirea păcii sufletești, fapt ce avea să schimbe viața familiei noastre. În acel moment și-a dorit să facă studii teologice, dar pentru că avea 3 copii nu a putut să se înscrie la Seminarul din Odesa. Mai târziu, în contextul deschiderii bisericilor a fost chemat de mai multe ori să devină preot, având recomandarea duhovnicului și chemarea episcopului. A preferat să rămână în ceata credincioșilor mireni, dar foarte activ. În anul 1990 s-a angajat la episcopie la Chişinău, fiind chemat din nou la hirotonie în anul 1992. Pe atunci eram la începutul anului al 3-lea de Seminar, când mama mi-a spus că tata a fost hirotonit diacon, oarecum împotriva voinței dânsei, care probabil conștientiza responsabilitatea slujirii. Hirotonia în preot a tatălui meu a avut loc în data de 4 decembrie 1992, la Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Din acel moment tata s-a dăruit cu totul slujirii și credincioșilor din parohie, iar mama a dus povara unei căsătorii cu mult sacrificiu de sine și abnegație, de multe ori, trebuind să ia decizii pentru familie și să țină toate ale casei. Tata era la parohie, de obicei de joi sau vineri până duminică sau luni, ea le făcea pe toate. Trebuia să aibă grijă să avem hainele curate, călcate și toate în rânduială. De cele mai multe ori spăla cu mâinile, mașina de spălat de tip sovietic se defecta, iar ea întotdeauna știa să le rezolve pe toate.

Mama n-a fost o fire bolnăvicioasă, era o femeie puternică, credincioasă, solidară cu cei în suferință și cu o inimă mare care îi încăpea pe toți. Ne iubea pe toți și suferea adesea pentru că eram departe de ea, pe atunci foarte puține persoane din sat dețineau  telefoane fixe, comunicarea realizându-se prin scrisori. Pe când eram la Seminarul de la Mănăstirea Neamț și mă bucuram să primesc câteva scrisori în fiecare săptămână. Aflam câte ceva de acasă, la două sau trei săptămâni după eveniment. De obicei îmi scria mama despre evenimentele mai importante, iar ceilalți membrii ai familiei îmi transmiteau aspectele obișnuite care se întâmplau acasă.

Ea a continuat să lucreze până la momentul pensionării, chiar dacă era preoteasă. Majoritatea aveau o mentalitate sovietică și erau lipsiți de valori, ea înfruntând răutatea multora, purta pe umeri povara familiei, având grijă ca toate să fie în rânduială. Uneori era necăjită, chiar jignită de unele colege din brigadă sau de grupă, care o priveau cu dispreț pentru că, deși era preoteasă, lucra alături de ceilalți fără să se considere superioară sau să profite de statutul ei. Aveau percepția greșită și imaginea deformată a familiei preotului. Mama a rămas la fel de smerită și de atentă față de toți, accepta să meargă unde era trimisă să lucreze chiar dacă sarcinile erau mai mari. Profita de ocaziile care se iveau și le vorbea despre sărbătorile creștine, despre post și rugăciune, făcând cu colegele de serviciu și cu vecinele cateheză, chemându-le la biserică și fiind solidară cu acestea în diferite momente ale vieții.

Ulterior, după anul 2000 au început să se căsătorească fetele, au venit alte griji și alte bucurii. Dumnezeu le-a bucurat viața și i-a mângâiat prin nepoții de la copii, aceștia profitând de bunătatea și dragostea bunicilor. Mama era foarte atentă cu nepoții, le făcea toate plăcerile, îi învăța să se roage, de multe ori făcându-și rugăciunile cu lacrimi și chemând mila lui Dumnezeu asupra familie, iar la momente de sărbătoare casa se umplea cu cei 19 nepoți și părinții lor. Am în minte o imagine a ei când se ruga și stătea în genunchi, iar pe spatele ei era cățărată una dintre nepoatele ei.

Tare se bucura când o anunțam că am trecut cu bine examenele, se ruga pentru noi și orice împlinire a noastră era și a ei. De multe ori când ajungeam acasă îmi spunea că a simțit că voi veni, se bucura și ne răsfăța cu ce avea mai bun, ca o mamă. Se bucura când îi aduceam câte ceva frumos și se simțea fericită după o viață de jertfă și osteneală.

În ultimii 10 ani avea foarte mari dureri de picioare, aceasta pentru că se îmbolnăvise de reumatism. În toată viața ei a lucrat în mediu umed, fie la fermă, apoi la vie, purtând cizme din cauciuc, de multe ori înghețând la picioare. Mergea pe jos până la vie și înapoi în condiții de iarnă, pe zăpadă, viscol și ploaie, făcând peste 10 km pe zi. Ne mai putând suporta durerile a mers la doctor, unde a întâlnit mulți oameni suferinzi, unii în cărucior și cu cadru de mers, când a văzut starea în care se aflau aceștia la ușa medicului, i-a spus persoanei care o însoțea că vrea să se întoarcă acasă, lăsându-i pe cei mai suferinzi să aibă prioritate la consultația medicală. A conștientizat că sunt oameni care poartă suferințe și mai grele.

De multe ori când ajungeam acasă îmi povestea atât bucuriile, cât și necazurile, uneori, pentru că eram obosit, o rugam să-mi povestească mai târziu, dar s-a întâmplat să nu mai reluăm discuția. Era tare atentă cu noi, ne înțelegea mereu,  ne răsfăța cu mâncăruri alese, cocea pâine, făcea plăcinte și cozonaci. Când mă trezeam dimineața, plăcintele preparate de mama pe plită erau deja aburinde și ne invita să le servim.

Pentru că aveam casa acoperită cu foi de ardezie, care au cedat de-a lungul timpului, ea era necăjită că-i ploua în casă, fapt pentru care în anul 2018 i-am reparat acoperișul casei și era tare bucuroasă.

Când Dumnezeu a rânduit să vin la Cahul ca episcop al Basarabiei de Sud, i-am spus că voi trece pe acasă mai des, dar din cauza nevoilor eparhiei și a problemelor curente nu prea reușeam să ajung pe la părinți. Mi-am dorit să fiu mai aproape de ei, dar viața a rânduit altfel. Ea nu se supăra, vorbeam la telefon și de multe ori prefera să mă lase să mă odihnesc. Se bucura ori de câte ori îi pășeam pragul și era mândră că Dumnezeu a binecuvântat familia ei cu mai mulți preoți și un episcop.

A fost un înger păzitor pentru noi, dar mai ales pentru tata, care din anul 2018 a avut nevoie de îngrijire specială și atenția celor din jur, de tratament medical specializat, mamei revenindu-i sarcina să se ocupe de el și de casă.

De multe ori, pe lângă treburile gospodăriei ei, avea grijă de grădina fratelui, care locuia peste drum de casa părintească, avea grijă de casa lui când era plecat la parohie. Se gândea să le ajute și să le facă un bine.

De asemenea, când unchiul meu, fratele ei a venit să mă ajute la Cahul, la reparațiile de la sediul Episcopiei, mama și-a asumat să aibă grijă de casa și gospodăria lui. Era un sacrificiu destul de mare pentru ea, care trebuia să aibă grijă de tata, dar să le facă și pe celelalte pentru a mă ajuta pe mine. Îi era milă de animale și de păsări, avea grijă să le alinte și să le hrănească, lucrul acesta insuflându-l și copiilor.

Și-a iubit copiii și i-a ajutat pe toți cum a știut mai bine. Voia să le fie viața mai ușoară, retrăind pentru fiecare, comunicând cu fiecare și rugându-se pentru fiecare. Ea ținea foarte mult la armonia din familie și voia să se bucure împreună cu noi și cu nepoții ei, pe care îi răsfăța cu ce avea mai bun, așteptându-ne și petrecându-ne pe toți până la poartă.

În diferite momente, încă de la începutul activității în Episcopia Basarabiei de Sud, mama i-a încurajat pe toți din familie să mă ajute, din puținul ei a donat pentru lucrările de la Episcopie și de la mai multe biserici, pentru procurarea clopotele de la Episcopie etc., arătând generozitatea ei.

Adesea ne-am bucurat să fie prezentă la evenimente ale Episcopiei noastre, acordându-i în data de 26 mai 2021, Crucea Episcopiei Basarabiei de Sud, cea mai înaltă distincție pentru activitate îndelungată, statornicie și fidelitate în viața duhovnicească. Era emoționată și mi-a spus că nu trebuia să-i dau ei, ci altora. Nu alerga după slavă și cinste, ci prefera discreția și smerenia, se purta cu atâta modestie, avea smerenia și bunătatea unei sfinte. Nu știam atunci că va fi una dintre ultimele ei vizite la Cahul. Mama a dus crucea vieții ei cu multă dragoste și mereu ne încuraja pe toți ai casei că totul va fi bine și că toate sunt rânduite de Bunul Dumnezeu.

Despărțirea de o mamă sfântă, iubitoare și sensibilă

Ziua de 19 octombrie 2021, când mama a trecut la Domnul, după o perioadă de suferință, ne-a trezit la realitate și mai ales ne-a adunat pe toți în jurul ei, așa cum o făcea de multe ori în timpul vieții.

Luna septembrie a anului 2021 a fost încărcată cu evenimente, care m-au împiedicat să fiu mai aproape de părinți, iar la ultima noastră întâlnire cu mama acasă, aceasta era fericită că ne-am revăzut și a primit buchetul meu de flori cu mult drag. Dânsa era stâlpul casei, avea grijă de tata, care era suferind, și de noi. Nu știam că va fi ultimul buchet pe care aveam să i-l dăruiesc. În acea perioadă lumea era bulversată, iar condițiile impuse de autorități creau și mai multă panică. La sfârșitul lunii mama s-a îmbolnăvit, iar contextul pandemic i-a determinat pe frații mei să mă oprească de a ajunge acasă pentru a evita îmbolnăvirea, doreau să fiu bine și m-au protejat de a intra în contact cu cei care erau afectați de Covid 19. Ei se gândeau că prin natura slujirii ajungeam în contat cu multă lume și voiau să fiu sănătos. M-am ocupat de problemele din eparhie și aveam speranță că părinții se vor face bine, vorbeam cu ei la telefon, mă rugam pentru ei și așteptam ca să treacă perioada de incubare. Știam multe persoane care s-au însănătoșit. Am constatat că starea părinților era gravă, tata era imobilizat la pat și mama internată în spital. Atunci mi-a venit în minte că va fi o perioadă grea dacă se întâmplă ceva cu mama, trebuia să preiau împreună cu frații mei îngrijirea tatălui suferind. Am mers la Mănăstirea Neamț și apoi la hramul Sfintei Parascheva. Din nefericire starea ei de sănătate se agrava, dânsa făcea atac de panică și avea probleme cu tiroida. A fost internată la Spitalul raional din Cantemir, cu dorința să fie îngrijită de personal calificat. Aici avea să-și dea sufletul peste câteva zile în mâinile lui Dumnezeu, în data de 19 octombrie 2021, la ora 16. S-a stins ca o lumânare care luminează și încălzește pe cei dragi, după zile de internare și zbucium.

În perioada spitalizării sale, am vizitat-o în ziua de vineri, după amiază, în data de 15 octombrie, când se afla în salon și era nedumerită că nu i-au dat tratamentul pe care l-au cerut medicii. Am vorbit cu ea și avea mari speranțe că se va face bine. M-a întrebat de tata. Din păcate, în noaptea spre 16 octombrie, i-a scăzut saturația și a fost internată la terapie intensivă, fiind informat despre aceasta la prima oră de medicul șef. În pofida contextului pandemic, mi s-a permis să intru în salon la terapie intensivă și să vorbesc cu ea, să o spovedesc și să o împărtășesc în fiecare zi, pe ea și pe cei care se aflau în salon și puteau să vorbească. Starea ei era gravă, dar stabilă, aveam speranță că Dumnezeu va face o minune. M-am străduit să fac rost de toate medicamentele posibile, am apelat la toate cunoștințele, dar viața este în mâinile Domnului. Aveam încredere că vom reuși să depășim acest moment, dar Dumnezeu a chemat-o la El, îi știa suferința și durerea, îi cunoștea sufletul bun și milosteniile multe, îi cunoștea iubirea sa pentru toți și inima mare.

În ultima zi a vieții ei, am mers de dimineață la spital, am intrat în salon și am discutat cu ea, starea era gravă, nu mai putea fi transportată la lat spital pentru că avea saturația instabilă, dar am putut să o spovedesc și să o împărtășesc, mi-a spus atunci că-i iartă și îi iubește pe toți, mi-a spus să le spun celor din familie că dorește să fim uniți și să păstrăm iubirea ei de mamă, să fim apropiați unii cu alții și să avem grijă de tata. Aceste cuvinte îmi răsună în minte ca un testament pentru familia noastră, m-au făcut să conștientizez că nu trebuie să mă grăbesc, ci să-i ascult pe toți, să nu mai amân lucrurile importante pentru că viața este trecătoare.

M-am despărțit de ea pentru câteva ore, pentru că aveam oaspeți din Prahova, am plecat spre Cahul, unde am discutat cu ei, oferindu-le masa de prânz. La întoarcerea în spital am văzut monitorul stins, nu credeam că mama s-a dus, am discutat cu asistenta care mi-a spus cu lacrimi în ochi că în urmă cu câteva minute mama și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, acolo arzând o lumânare. Am comunicat familiei și în câteva ora am organizat preluarea trupului ei, conducând-o spre casa ei de la Puhoi și apoi la biserica din sat, unde i s-a făcut prohodirea după zilele de doliu și jelire.

Înmormântarea ei a fost ca o zi de Paști, în ajun au venit mulțime de preoți și s-au citit stâlpii, maicile și călugării, pe care îi iubea și i-a primit de multe ori în casa ei au citit la Psaltire, iar noi ne-am îngrijit ca toate să fie în bună rânduială.

În ziua înmormântării, am avut bucuria să-l avem aproape pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a transmis familiei un frumos mesaj de condoleanțe, pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Petru al Basarabiei, care ne-a transmis mesajul său, alți ierarhi și prieteni, dar mai ales pe Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie al  Hușilor, care a făcut un efort deosebit ca să ne binecuvinteze în acea zi și să oficieze slujba prohodirii. Am slujit împreună Sfânta Liturghie în biserica din satul Puhoi, fiind înconjurați de un ales sobor de preoți și diaconi. Deși era o slujbă de înmormântare, slujba părea a fi de Paști, cei prezenți vorbind despre viața și credința unei preotese, despre smerenia și dragostea ei pentru cei săraci, pe care îi mângâia cu cele de care aveau nevoie, era înconjurată de prietenele ei din mahala, dar și de femeile care o iubeau pentru cumsecădenia ei și felul discret în care a știut să poarte atât crucea căsniciei, cât și pe cea de preoteasă. Cu toții purtau lumânări în mână și o petreceau pe cea care le-a arătat iubire.

Ulterior, aveam să aflu de la unul dintre pacienții din salon despre ultima noapte, când i s-a terminat oxigenul din butelie și a făcut un atac de panică. Până au schimbat butelia cu oxigen ea s-a agitat foarte mult, iar a doua zi a murit în urma unui stop cardiac.

Acum ori de câte ori ajung acasă îi simt lipsa și vorba dulce și văd casa părintească mai pustie. O întrezăresc pe mama printre florile din fața casei, pe care atât de mult le iubea. Parcă o văd în fața porții, prin grădină la răsăritul soarelui, parcă o văd aievea prin casă, la bucătărie sau la altarul de rugăciune și aștept să-mi spună toate ale ei, cum făcea ori de câte ori ajungeam acasă.

Despărțirea neașteptată mi-a lăsat un gol în sufletul și în inima mea atât pentru că îmi propusesem în urmă cu câțiva ani să discut cu ea cele ale familiei noastre, mai ales că bunicii nu mai erau, tata era suferind și doream ca intimitățile familiei să le discut cu ea, cât și pentru a fi mai aproape de mama, care a trebuit să se jertfească pe sine pentru noi copiii, neglijându-se pe ea. De multe ori i-am întrerupt vorba pentru că eram obosit când ajungeam acasă, cu același gând ca să rețin lucrurile importante pe care voia să mi le povestească. Voiam să-mi așez ideile în minte și să mai recuperez din amintirile de familie, din întâmplările pe care le știa numai dânsa și alte lucruri frumoase.

Acum conștientizez că n-am știut să fiu mai mult în preajma dânsei și să-i bucur viața cu lucrurile simple care o făceau fericită, înțeleg că n-a fost suficient timp să-i mulțumesc pentru gingășie și iubire, pentru efortul uneori suprauman pe care îl făcea să țină toate în rânduială și mai ales pentru multele sacrificii pe care le-a făcut pentru familie, pentru noi copiii ei și pentru generozitatea cu care știa să fie gazdă bună, primind în casa ei pe toți ca pe Hristos.

Astăzi constat că este greu să te desparți de părinți, chipul lor frumos îl păstrez în minte, iar neîmplinirea copilului care rămâne orfan și simte povara grijilor și responsabilitatea vieții devine mai grea. De asemenea, mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dăruit  multe bucurii în familie și acum ne hrănim din amintirile frumoase și momentele alese de la marile sărbători sau de la evenimentele din familie. Abia acum încep să conștientizez frământările mamei și rugăciunile pentru copiii ei aflați departe, acolo unde Dumnezeu le-a purtat pașii, să înțeleg mai bine durerea inimii și gingășia cuvintelor. Toate acestea rămân întipărite în memoria mea și chiar mă fac să retrăiesc emoțiile ori de câte ori îmi amintesc de copilărie, de atenția părinților când făceam primii pași în casă, de grădiniță, de școală, de alte momente și de dorul lor exprimat pentru binele nostru.

Mama era o femeie sensibilă și responsabilă. Dânsa nu se cruța pe sine pentru noi, adesea puținul ei timp pe care îl avea, îl dedica tot nouă și celor din preajma ei, făcând ceva pentru ca să ne bucure, să ne încurajeze, să ne învețe să fim mai buni și mai atenți unii cu alții.

Îmi aduc aminte de chipul ei luminos, încă de când am început să înțeleg viața și să văd energia ei bună, hărnicia și vioiciunea pe care o transmitea în primul rând nouă, copiilor, dar și celor din familie, finilor, prietenilor, cunoscuților și chiar colegelor de grupă, unde lucra. Viața nu i-a fost ușoară, a trebuit să facă față tuturor greutăților și, în momente dificile pentru familie, când tata era bolnav (1980 – când a fost într-un accident grav, în 1996 – când a avut o criză și era să moară, dar mai ales după 2018), să preia toată responsabilitatea, să-l încurajeze și pe el, iar nouă să ne dea putere pentru a depăși acea stare.

Mama s-a străduit să-și ajute toți copiii să aibă un loc al lor, dorea să fie fericiți și împliniți în familiile lor, i-a ajutat să-și construiască sau să procure case, voia să-i știe pe toți la casa lor, i-a ajutat fizic, financiar și chiar de multe ori mergea la ei să-i ajute la treburile casnice. Spunea că ei i-a fost greu pentru că nu a avut pe cineva să o ajute, de aceia se străduia ca să fie aproape de toți. Cel mai mult l-a ajutat pe fratele Ion, care are casa lângă cea a părinților, acesta era primar în Puhoi și adesea avea programul încărcat sau era necăjit că lucrurile în comună mergeau greu, multe familii defavorizate, sărăcie, conflicte etc., mama se ruga pentru el și se străduia să-l susțină în toate. A mers la Torino în Italia, pentru a-l ajuta pe fratele Pavel, adesea mergea la Cobusca să o ajute pe sora Natalia, iar uneori ajungea și la Cahul.

Nu țin minte să o fi văzut pe mama descurajată, ea avea atâta putere ca să le ducă pe toate. Ușa casei ei era deschisă pentru toți, mama fiind gazdă bună multor pelerini din România, preoți și călugări, rude, vecini și toți care îi treceau pragul. Era prietenoasă și deschisă, vorbea cu toți, nu ținea minte supărările, chiar și pe cei care nu o înțelegeau îi iubea. A fost tare fericită la hirotonia mea ca episcop pe 26 mai 2018 să primească binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și să spună câteva cuvinte, mulțumind lui Dumnezeu.

Constat că ne-am despărțit prea devreme de ea, ar mai fi avut multe de făcut și de împlinit, dar a fost chemată să participe la Liturghia cerească, să se odihnească de multele osteneli și să privegheze cu sfinții, cu mamele smerite și milostive, cu bunicii și cu tot neamul, veghindu-ne de acolo de sus.

Având în minte chipul ei bun, blând și sfânt, mă rog Domnului să o așeze cu sfinții, să o bucure cu drepții și cuvioșii și să primească credința ei mărturisitoare și dragostea jertfelnică de fiică și mamă, iertându-i neputințele și lipsurile omenești, așezând-o în ceata sfintelor femei care mult au iubit și slujit lui Dumnezeu și semenilor.

Veșnica ei pomenire din neam în neam!